Tot ce pot să vă spun este că mă căuta foarte des. Vorbeam despre cărți, aveam autori preferați, îi plăcea la nebunie poezia “Lupta cu îngerul” de Jacques Prévert. Când intra în încăpere, eu băteam cu degetul în masă. Era semnalul. Amândoi începeam să spuneam poezia.
Nu te duce Totu-i dinainte aranjat meciul e trucat şi când o s-apară el pe ring învăluit în fulgere de magneziu vor intona asurzitor un Te Deum şi-nainte chiar de te-a scula de pe scaunul tău ei au să-ţi bată clopotele din răsputeri au să-ţi azvârle-n obraz buretele sfinţit şi n-o să ai timp să-i zbori în pene au să se năpustească asupra-ţi iar el o să te lovească sub centură şi-o să te prăbuşeşti cu brațele puse stupid în cruce în rumeguş şi niciodată n-o să mai poţi face dragoste.
La vremea aceea avea 20 de ani și îmi părea nefiresc de trist pentru splendoarea vârstei. Uneori, îmi povestea câte îndură mama lui de la bărbatul otrăvit de alcool. Nici măcar nu-i zicea “tată”. Bănuiam că suferă din dragoste pentru vreo fată nărăvașă. Așteptam, speram să se vindece. Mă vizita periodic și nu se putea să nu mă frapeze înfățișarea extraordinar de îngrijită. Era un băiat frumos, care ar fi tulburat orice fată.
Un timp, nu a mai trecut să mă vadă. Când s-a întors, părea obosit, stors de vlagă și fără de țintă. Avea în palmă o jumătate de inimă. O bijuterie de argint, cum văzusem pe la gâtul îndrăgostiților. “Partea cealaltă de inimă stă întotdeauna la perechea ta”, ținea să-mi aducă aminte. A spus că vrea să mă roage să returnez cuiva acea jumătate. Pe nerăsuflate, mi-a destăinuit totul.
Iubea, de mulți ani, un bărbat. Îi era greu, în primul rând, pentru că părinții nu aflaseră. Îi era greu pentru toate. Făcuse o depresie. Se trata într-o clinică ferită de ochii lumii. Mă găseam într-o situație inedită. Aceea de a modera, dacă pot spune așa, sfârșitul iubirii dintre doi bărbați. Mă căuta înspăimântat și chinuit, iar pe mine deja mă apăsa această mărturisire. Aș fi vrut să-l ajut și, într-un final, am pus întrebarea prostească: “Dar de ce nu…o femeie?” “Femeile vor bani, bani și… n-au suflet”, a murmurat, ca pentru sine.
Știu că expresia aceasta nu era definitorie pentru ceea ce simțea. Știu că era obosit să se lupte cu sine. Am aflat că s-a stabilit la Paris. Sper că îi este bine. Și vă spun cu mâna pe inimă că nu l-am disprețuit niciodată. Oricare dintre voi l-ar fi cunoscut ar fi rămas surprins de inteligența și farmecul lui. Era atât de delicat, sortit parcă să se lupte cu îngerul… Dacă, din întâmplare, citește aceste rânduri, vreau să-i spun că nu l-am judecat niciodată. Vreau să-i spun că nimeni nu are dreptul să-l judece. Vreau să-i spun că în momentul acesta eu ating masa cu degetul și încep să recit “Lupta cu îngerul”. Prețul pentru ceea ce simțim îl plătim fiecare. Ar trebui să-i fie lumii de-ajuns.
Fragment din cartea ”Inocența în stare de sclavie”
Fragment din cartea ”Inocența în stare de sclavie”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu