Secretul din pivniță

După ce a venit moșul cu barbă neagră și a terminat de lucrat pivnița, aveam, în sfârșit, unde să mă joc. Mama nu mă prea lăsa să cobor treptele. Sora cea mică a tatălui căzuse în beci și rămăsese șchioapă. Mă durea in piept când o vedeam. Așa că pivnița era cumva un loc în afara frontierelor. Dar acolo jos, după dalele de piatră, am găsit într-o zi un plic sau mai bine zis o bucată de ziar, împăturită cu grijă. În interior era o fotografie.
“N-o atinge! Să nu te vadă taică-tău”, a strigat mama.
Nu am înțeles de ce nu trebuia să o ating. Îmi ardea degetele? Mă îmbolnăveam?
Pe urmă am aflat că în fotografie era Bădia, fratele mai mare al tatei. Murise de tuberculoză, la 19 ani.
Se îmbrăcase în rochie de mireasă, în noaptea de Anul Nou. Băieții din sat au făcut o glumă și au aruncat mireasa în apa de la Mazlîc. Era în satul Pietrărie, un izvor ce-și arcuia neliniștea spre Iași de sute de ani. Bădia a mai trăit un an.
Nu înțelegeam de ce tata întorcea capul când vedea fotografia. De ce o atingea cu grijă, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu se sfărâme. Când plecau ai mei la Todirel, la părinții mamei, mă urcam pe dealul Repedea. Căsuța noastră era în coasta pietrelor rostogolite dinspre Dumnezeu. Luam cu mine și fotografia. O priveam ceasuri la rând, ca și cum identitatea mea s-ar fi transferat în alt timp.
Aveam o fotografie, o pisică albă și un sat, care îmi părea în întregime al meu. Tata mi-a spus că Bădia avea darul vorbirii. Adică restul sufereau de muțenie?- gândeam eu. Într-o zi, tata a venit, s-a așezat lângă mine și mi-a spus: “Comuniștii ne-au luat tot, nu mai poți să te joci în pădure. Nu mai am ce să-ți las. Asta e tot ce pot să-ți dau! E Bădia. E îngropat la Bârnova”. Mi-a întins fotografia care, da, în acel moment îmi ardea palmele.
Am căzut în viață de zeci de ori. Dar secretul din pivnița noastră mi-a dat întotdeauna putere. În fotografia asta stă ascuns tot ceea ce comuniștii nu au putut ucide. Darul vorbirii. Dacă închid ochii, într-o clipă, am totul, de la marea cea mare până la cele mai prețioase pietre. Inima mea e încrustată în cutele rocilor de pe dealul Repedea.

Dumitru Nițoaei