Zâmbetul fratelui

După ce nu am bătut-o pe Mieluța, tata i-a spus fratelui meu să aibă grijă de oi. Fratele meu nu știa să râdă. Nici nu s-ar fi plâns de ceva. Se așeza pe iarbă și privea într -un punct fix. Era greu să pătrunzi în lumea lui. Până și oile stăteau cuminți și așteptau un semn, o mișcare. ,,Am să rup cartea cu dinții și am să văd lumea.", zicea mai mult ca pentru sine. Eu știam de atunci că fratele meu va muri tânăr.,,Na, băiatul lui Gheorghe e student. Mutul ăla o să fie domn!", cleveteau sătenii, cumva furioși. Fratele meu ducea oile în ocol, își freca mâinile cu o perie aspră și apoi își pregătea cutia cu pătrate. Piesele de șah dansau între mine și pădure . ,,Se întâmplă ceva în lumea asta, cineva trage firele!", îmi spuneam. Chiar dacă i-aș fi cerut fratelui meu să zâmbească el știa că a zâmbi este un preț prea mare pentru un copil de țărani. Fragment din cartea în curs de apariție ,, Când tata avea tată" (Mălina Anițoaei)